poezia curge prin toate vasele astea ale inimii. (Andrei RUSU, răspuns la întrebarea Unde se găsește poezia?)
Sâmbătă, 21 octombrie, Sala Studio J a Muzeului „Vasile Pogor” a găzduit șapte inimi puternice și luminoase – patru inimi de poeți nedebutați întoarse către cele trei ale „începătorilor” consacrați – în care am descoperit de șapte ori poezie și multă, tot mai multă splendoare: Alina PURCARU, Florin PARTENE, Gabriel CĂRTĂRESCU și, de cealaltă parte, Alina VIȚEL, Andrei RUSU, Alexia PLĂCINTĂ și Alex FRANDEȘ; această ediție Zoon Poetikon, moderată de Andrada Strugaru și Emil Munteanu, a devenit cadrul unui dialog infinit de provocator între generații și vârste poetice, despre căutările neliniștite, reconfigurările și revendicările sinelui în versuri, despre ascunzișurile splendorii în banal, pornind de la trei volume, tipare ale celor trei inimi care le-au adus în lume: Tot mai multă splendoare, al Alinei PURCARU, mâine o să fiu fericit, al lui Gabriel CĂRTĂRESCU și Poezii pentru începători, al lui Florin PARTENE.
În egală măsură, întâlnirea a propus și un dialog între poezie și arta plastică, găzduind impresionanta expoziție de grafică a lui Ioniță Benea, Invincibil, care transpune și aduce laolaltă, adiacent cuvântului scris, motive/ imagini din volumelor lui Radu Vancu, Kaddish & Psalmi.
Zoon Poetikon, la care au participat peste 150 de spectatori, a fost despre întâlniri și suprapuneri; despre duble ipostaze, despre lucrurile care ne separă și despre cele ce ne aduc împreună ca generații, ca oameni, ca poeți.
poezia sau poezia
poezia și poezia
poezia
Dacă într-adevăr fiecare poezie e o ecuație personală, cum susținea Florin Partene, dimensiunile și necunoscutele celor trei volume au fost calculate și prezentate cu măiestrie de ceilalți invitați, care și-au îndreptat curiozitatea spre enigmele și adâncimile nebănuite ale acestor universuri poetice – tulburătoare, provocatoare, de o acuitate a percepției care e imposibil să te lase indiferent. În dialogul cu autorii, nu toate întrebările și-au găsit răspunsul, unele doar și-au adâncit misterul și au căpătat ramificații spre sensuri surprinzătoare. E o bucurie să știu că poezia ta înseamnă atâtea lucruri la care tu nu te-ai fi gândit, spune Alexia PLĂCINTĂ, impresionată de noile semnificații pe care le capătă volumul-jurnal al lui Gabriel CĂRTĂRESCU, odată adus în fața cititorilor pasionați. E limpede că publicarea unui volum e o dăruire de sine; indiferent pentru cine a scris inițial poetul, textele sale, odată publicate, aparțin în cea mai mare parte cititorilor. Însăși poezia este un schimb, un dialog în care toată splendoarea, frumusețea și semnificația vin dinspre cititori.
Astfel, intervențiile moderatorilor și întrebările din partea publicului s-au dovedit revelatoare întâlnirii de astăzi, au construit punți între cele trei volume așezate cotor lângă cotor la masa invitaților, deși, în esență, foarte diferite. Sala s-a umplut de zumzet și de mâini ridicate ori de câte ori tinerii alecartieni au fost invitați să își exprime neliniștile, încă multe, neepuizate chiar și în a patra zi de întâlniri FILIT.
Am o muzică-n cap / dar nu v-o pot transmite, scrie Gabriel CĂRTĂRESCU în poemul său Patinatoarele. Cu toate acestea, textele citite de invitații noștri la Zoon Poetikon au dovedit că există cel puțin șapte moduri, șapte frecvențe în care se poate cânta muzica din cap, astfel încât ritmurile sale să ajungă până departe. Și toate șapte își spun, atât de simplu, poezie. Astăzi, ca în versurile lui Andrei RUSU, poezia a anulat toate diferențele dintre unii și alții, ne-a adus pe toți sub un cer comun, molipsindu-ne de aceeași lumină în metastaze.
( poezia sau poezia
poezia și poezia
poezia )
La Zoon Poetikon, am asistat la o treptată estompare a granițelor dintre generații – generații de scriitori și de alecartieni; la o suprapunere a limbajelor și a mediilor artistice, toate adunate sub cerul infinit al sensibilității, al nesecatei splendori, al poeziei. (Ioana Lupu, elevă în clasa a X-a la Colegiul „Costache Negruzzi”)
Pe lângă întâlnirile cu prozatorii invitați, am participat (pentru prima dată) la Zoon Poetikon (care a ajuns deja la 3-a ediție), un eveniment marca Alecart gândit să sărbătorească poezia și să aducă în fața noastră poeți consacrați și poeți nedebutați editorial, dar premiați la concursuri de literatură/ invitați deja la festivaluri de literatură. În majoritatea zilelor de la FILIT, prozatorii și cărțile lor au fost în prim-plan, dar poezia a fost și este esențială, fiindcă în ea trăirile sunt mai concentrate și ne „împinge” să plonjăm în noi înșine mai ușor.
Cred că unul din motivele pentru care nu simțeam impulsul de a citi poezie în gimnaziu a fost că mi se părea prea provocatoare, iar generației noastre îi este poate teamă să se confrunte cu stări profunde și să le facă ale sale. Într-una dintre poeziile sale, Gabriel Cărtărescu scria că își dorește ca Să nu se termine infinitul și m-am întrebat dacă acest lucru este posibil. La întâlnirea de la Zoon Poetikon, el a mărturisit că ceea ce construiește infinitul sunt, de fapt, clipele pe care le trăim. Ele alcătuiesc un mozaic al personalității fiecăruia – despre care ne vorbea și Alina Purcaru în minunatele ei poeme, prin care își dorește ca lumea să capete tot mai multă splendoare.
Un poet care m-a cucerit este Florin Partene. Poezia sa m-a emoționat profund, iar Sărbători de iarnă m-a făcut să plâng; e un poem ce „spune” o poveste despre un om care nu duce un brad de Crăciun acasă, ci cumpără pampers pentru adulți, pe care îi duce la spital. Când își recita poezia, inevitabil mi-am adus aminte de bunica mea – care tot iarna a devenit un spirit, deși autorul insista că nu moartea, ci viața este celebrată aici. Acesta este rolul poeziei: de „a accesa” camerele inimii. Și exact asta s-a întâmplat la Zoon Poetikon – unul dintre cele mai îndrăgite evenimente FILIT în rândul colegilor mei.. (Teodora Giugula, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași)
La final, câte un poem al poeților încă nedebutați editorial:
Alina VIȚEL:
refuz iubirea din pudoare
alt simț secționat la repezeală
nu știu cât mers a mai rămas în mine, n-am tăria să mă uit cu atenție, evit să sondez când știu că nu-mi va plăcea ce găsesc, că se va lăsa cu supurări și peticeli nesigure.
îmi pasă, dar nu-mi pasă, că sunt zile în care nu reacționez destul
un colaj cu stimuli de arătat nepoților
îmi ciupesc creștetul într-o arcuire stereo
reapar reflexele înăbușite
deghizări și abateri reparatoare
când casa vuiește, ORDINEA IESE DIN COTLOANE ȘI REVINE TREPTAT
nu am mesele corect proporționate, nu mă hidratez destul, văd viețile perfecte ale altora și mă supăr
ling lacrimile atunci când apar pe obrazul celuilalt, să le bag cu unghia înapoi de unde au venit. n-am nici cea mai mică idee pentru binele cui o fac mai mult.
recuperez timid amintirile de când eram mică
mă îndop cu explicații mixte
lucrurile mărunte îmi dau măsura existenței
am luat o albină din apa mediteranei și am pus-o pe o stâncă de la mal
m-am simțit utilă, m-am întors la vigoare
mă strecor printre sisteme încălzire răcire
îmi mușc brațul ca formă de sprijin
circulă pe net zvonul cum că fiecare e 40% mama, 40%tatăl și doar 20% esență identitară proprie. dacă ar fi așa, e cumva și bine și rău, e de ajutor pentru că cei cărora nu ne place de noi înșine avem o scuză în plus.
Andrei RUSU:
azi am simțit prima dată soarele atât de
cald în salonul de terapie intensivă
am simțit cum stăm toți sub același cer
și uite, în locul din care ai plecat a rămas
o baltă de lumină, iconițele de hârtie din
camerele cu uși de plumb, farurile din
contrasens și steluțele tale vasculare;
simt toate astea ca pe mici reactoare de
dopamină când încep să apară stelele
dimineața devreme
îmi spuneai că oftatul face rău la inimă,
oricum suntem în trecere prin orașul cu
ceață, oricum nu știu să desenez și tu erai
atât de frumoasă și aerul cu miros de lemn
ars al satelor de munte al iernii al drumului
astea-s griji pentru ziua de mâine;
cerul tău are urme de sudură, cel mai bine
se văd de pe acoperișul bisericii, de sus
uite copiii în coșulețe, uite părinții tineri
cum își frâng inimile la Urgențe, uite
sufletele mari și grase și înțeleg cum
am fost și noi fabrici de lumină;
suntem împreună la capătul nopții
și nu știu ce să fac
cu toată căldura asta
Alexia PLĂCINTĂ: Aceasta ploaie
ce se simte e senzația de după
ruinele unui bloc comunist
în care pătrund existențe macroscopice
ciudățenia individuală ca o salvare
glasul sosirilor întârziate
răstorn din mine în ulcelele adunate
de femeile casei acesteia să adune
ploaia să ne spele picioarele
și patimile la un loc
s-au adunat să asculte
câinele cu așchii în pulpă mușcă din cuvinte
cu dinții îi mângâiem globii oculari
pasarea își bea propriul sânge cu pofta
unui muncitor pe șantier
cu grija unei mame
un copil singur
născut prematur
ne amintesc de noi în vremuri de culme
anotimpurile reci
celule în hiperextensie
căldura pleoapelor
cu aceleași mâini fragile țevile caselor înfundate
unde copiii se șterg la gură
și își fac în liniște rugăciunea
în ochiul hipnotizat din care nimic
nu pare a fi material
poate carnea ta grea
sparge fascicule de lumină
apoi le absoarbe
n-ai lăsat destulă impulsivitate
cat să-mi pot sfărâma capul de peretele de la intrare
înainte să mă descalț cu gleznele
zdrobite de ger
am mângâiat chipul omului iubit
cu ce a mai rămas din mine
Alex FRANDEȘ: Irespirabil moment
e banca aia genială unde am băut cafea. ții minte? era genul ăla de bancă pe care-o puteai ridica și-o puteai lua cu tine acasă. s-o așezi pe terasă, s-o lași la macerat, s-o faci să zâmbească când te-așezi elegant pe ea. irespirabil moment, ca atunci când te chinui să-ți scoți degetele trepidante din cuptorul cu microunde. mutații colorate. e banca aia genială, amară, lustruită și pătată cu cafea unde ne-am așezat și am discutat despre strada pe care-am atins-o și pe care-am desfăcut-o cu fermoarul. despre strada unde care m-am întins pe spate și unde am mirosit asfaltul. nu cred să fi fost altceva. de obicei: glume și Tibi. cafea și zahăr. lapte. lapte. stop. de fapt, banca: prea bruiantă, plăcută la atingere, puțin șlefuită, puțin topită pe margini, ca o dronă coaptă și acoperită cu brânză, mușcată, procesată, aruncată, reciclată. să te lași pe spate să dormi. am spus: somnul e frișca din cafea. am spus: sunt frumos când sunt lemn. ca un lemn. lemn fără așchii. nebun după lemn, bolnav-lemn, lemn-lemnos. scriu poeme despre lemn, poeme pe care mi le lipesc de tibii. umblu cu ele vara printre blocuri să le lingă câinii. lemne preferate, lemne dințoase, lemne în nord. să te lași purtat pe brațe. doar așa poți să închizi ochii. lumini liniare. și apoi lux. din nou: lemn. e banca aia, nu știu cum să-ți explic, nu mi-e clar de fapt ce vreau. o cutie pătrată, în care să mă pliez. împachetat și parfumat. ca o eugenie ieftină, la 50 de bani, cum îmi lua Buni când eram mic. o așchiuță. ca o mână caldă care să mă strângă în pumn, să nu mă lase, să mă forțeze să trag aer în piept, să lupt pentru gura aia de aer, să pot s-o mângâi cu dinții, să o las, s-o ridic, s-o sparg în douăzeci de zaruri pe care să le-arunc pe o tablă, să câștig așa o sticlă de bere de la Tibi. bere și eugenie. sunt ieftin, dar plăcut. sunt o bancă pe care mă așez și mă pătez cu cafea. mă simt amar pe cerul gurii. îmi plimb mâinile pe corp. îmi simt buricul ca o mingiuță de sticlă colorată. îl mângâi până se încălzește, se topește, se bancă ca mine, ca tine, ca tata, ca mama, ca Irinuca și ca viespea care m-a-nțepat azi-noapte când dormeam. mângăi buricul și stomacul mi se perforează, ulcerație măruntă, secțiune-pește. respir ciudat. ca o trepidație de lapte. frișca se bagă în nas. brutal. becuri albastre luminează asfaltul. tremur ca un cuptor cu microunde.
- CITIȚI AICI CRONICA VOLUMULUI TOT MAI MULTĂ SPLENDOARE, de Alina PURCARU, AICI – CRONICA VOLUMULUI POEZII PENTRU ÎNCEPĂTORI, de Florin PARTENE și AICI – CRONICA VOLUMULUI MÂINE O SĂ FIU FERICIT, de Gabriel CĂRTĂRESCU
