Dacă ar fi să iau totul de la capăt, aș începe de la capătul ăsta. (Robert Șerban, Fisura)
Încă din primele clipe, sala J a Casei Pogor s-a umplut de o liniște caldă, plină de promisiunea unei noi întâlniri vindecătoare. Zoon Poetikon rămâne un eveniment drag alecartienilor, unde poezia se așterne ca o punte între râsete și speranțe, între durere și încercarea de a o depăși, între sufletele oamenilor care caută un răgaz din graba și rutina lumii cotidiene.
Ca de obicei, vedetele întâlnirilor Alecart nu sunt autorii în carne și oase, nici noi, cititorii prezenți în sală. În mijlocul scenei, pe o măsuță, erau așezate trei volume de poezie, lipsa de greutate a lumii, un râs ca un zgomot de sticle sparte, Aproape nimic sigur – și ele au fost adevărații protagoniști ai după-amiezii noastre. Alături de acestea, co-starurile, cei care le dau viață prin scris și prin dialogul cu noi, cei care au fost întâmpinați cu aplauze furtunoase și cu o energie debordantă: Dan Coman, învăluindu-ne în aceeași căldură cu care ne-a obișnuit, în aceeași generozitate îndreptată către tinerii cititori sau scriitori; Cristina Drăghici, care, dincolo de stetoscop și de programul de medic pediatru, găsește în poezie o cale de a respira și de a se reconecta cu sine – și de la care aflăm că „Medicina e plină de poezie”; Robert Șerban, al cărui umor și talent natural în a povesti au transformat fiecare schimb de replici într-o experiență vie pentru toți cei din sală. Ne-am permis totuși să ne îndepărtăm puțin de „cutumă” anul acesta, întrucât nu se aflau pe scenă și poeți nedebutați. Însă, așa cum a observat Robert Șerban cu o carismă incredibilă, „viitorii poeți sunt chiar în sală, în public.” Nu am dus așadar lipsă de nimic.
Copiii învață papagalul să vorbească (Robert Șerban, Aproape nimic sigur)
Primul volum al serii, adus aproape de noi de o elevă de clasa a IX-a (bine ai venit, Ingrid Tudose în Alecart!, aveam nevoie de sensibilitatea ta) a fost Aproape nimic sigur, de Robert Șerban. Prin poeziile sale, a observat Ingrid, autorul surprinde contrastele omului contemporan, care se află între vis și realitate, între stângăcia personală și așteptările lumii din jur, între inocență și zbucium sufletesc. Versurile conturează drame cotidiene, dezrădăcinare, primele iubiri (care am aflat că se petrec în perioada grădiniței, pe la 4 ani, și nu abia la școală) și dezamăgirile copilăriei, arătând cum micile experiențe modelează identitatea fiecăruia dintre noi. Poezia devine, deci, o oglindă a realității: imperfecțiunea și vulnerabilitatea nu sunt doar teme literare, ci adevăruri care ne definesc. În final, Ingrid i-a adresat autorului o întrebare („Considerați că poezia are rolul de a înfrumuseța realitatea sau de a te ajuta să te refugiezi într-un spațiu al tău, complet izolat de aceasta?”) din care am aflat că există foarte multe feluri de a scrie poezie, însă, pentru Robert Șerban, poezia servește mai întâi la a te înțelege pe tine însuți. Ea nu are rolul de a înfrumuseța realitatea, ci de a o face să fie mai bine înțeleasă – atunci când cuvântul devine poem, te descoperi pe tine și te cauți printre sensurile cuvintelor și ale propriilor sentimente. Robert Șerban ne-a îndemnat, de asemenea, să scriem în jurnal în fiecare seară, mai ales că acum există posibilitatea de a ne proteja intimitatea, de a fi noi înșine fără teama unor intruziuni.
Oameni cad din ceruri, murdăresc trotuare, sparg parbrizuri și îi vizitează pe cei dragi (Cristina Drăghici, Un râs za un zgomot de sticle sparte)
Dacă ieri, pe scena Alecart, Carlo Vecce ne-a vorbit despre Surâsul Caterinei, astrele s-au așezat astăzi pentru ca fluxul întâlnirilor să continue lin, precum un surâs tainic. Cristina Drăghici a preluat ștafeta cu volumul său Un râs ca un zgomot de sticle sparte – un titlu care anunță energia și intensitatea unei lecturi ce sparge tăcerile și zguduie sufletele cititorilor. Sara Vieru a fost cea care a prezentat cartea, apropiindu-se de temele și „personajele” ei pentru a le aduce mai aproape de noi. „Cristina reușește să resemantizeze clișeele cu care ne-am obișnuit în media zilelor noastre și să inițieze un dialog cu mai mulți destinatari.”, susține ea. Sara a evocat „personaje” care aduc în discuție experiențe universale, dureroase: emigranta ce, pentru a scăpa de ceea ce urăște, ajunge să piardă ce iubește, Dorothy, care fuge cu rochița dată peste cap pentru a nu vedea ciclonul și găsește confort în necunoscut, iubita bărbatului, în urma căreia rămâne o tăcere surdă, victimă a cercului vicios al traumei și al memoriei, omul mort, convins că „ce-i mai rău nu ni se poate întâmpla nouă”. Volumul se apropie astfel de generații întregi care confundă iertarea cu nevoia de a ierta, care trăiesc din obișnuință și care trebuie să învețe să privească lumea de la zero. La final, Sara i-a adresat poetei o întrebare în timp ce Cristina Drăghici încerca să-și stăpânească emoțiile și vocea: „E nevoie de încrâncenare pentru a putea ierta?”. Ea ne-a spus că încrâncenarea este utilă atâta timp cât nu face rău nimănui, pentru că, fără a o exprima, nu poți ajunge la o iertare autentică, care rămâne totuși mai degrabă un aspect teoretic. Pentru Cristina, poezia a început ca o metodă de a expira: oricât ar fi încercat să se ascundă de încrâncenare, nu se poate ascunde, nu poate fi cine nu este.
- Citește AICI cronica volumului Un râs ca un zgomot de sticle sparte!
Nu mai contează nimic (Dan Coman, Lipsa de greutate a lumii)
Ultimul volum prezentat a fost „Lipsa de greutate a lumii” al lui Dan Coman, iar Daniela Avădănei ne-a mărturisit că ar fi făcut orice („m-am târât chiar pe bancă”) pentru a fi ea cea care va vorbi despre poemele lui Dan Coman. În volumul său, Coman transformă viața într-un silogism simplu: existența nu are sens în sine, iar liniștea adevărată vine din acceptarea acestui nonsens. Poezia sa nu vorbește despre o fericire ideală, ci despre Gloria și spaima care merg mână în mână, despre frumusețea detaliilor mărunte – toamne perfecte, geamuri aburite, momente efemere – care fac viața demnă de trăit. Scrisorile pentru Mara evidențiază spaima părintelui și grija atentă față de inocența copilului, transmițând lecții despre iubire, răbdare și asumarea emoțiilor. Poezia lui este matematică și logică, însă electrocutată de emoție. Ea ne arată cum mintea poate organiza absurdul vieții pentru a-l face suportabil și frumos. Astfel, frumusețea devine un fapt simplu, palpabil, care nu cere explicații: „viața e frumoasă”.
Citește AICI, AICI , AICI , AICI cronici ale volumului Lipsa de greutate a lumii!
Păzea că-ncepe gloria... (Robert Șerban)
După prezentările volumelor, a venit și momentul în care sala a devenit ea însăși scenă, iar spectatorii – poeți. Nouă dintre noi și-au luat inima în dinți și au citit cu emoție „propriile” creații – un exercițiu de stil și de interpretare deloc facil: poezii create din versurile poeților invitați care trebuiau să devină ale noastre, explicate din perspectiva intenției și a emoției resimțite. Versurile colegilor noștri au explorat aspecte ca prezența constantă a rușinii, cicatricile care există și vor exista mereu, inimi de hârtie 3D în care pulsează cuvintele și viața și a căror arhitecți suntem chiar noi, cum „sănătatea dăunează grav sănătății”. Publicul a rămas impresionat de sinceritatea și intensitatea fiecărui poem, iar autorii invitați au recunoscut în creațiile noastre fragmente din propriile versuri, ca niște ecouri literare neașteptate. Momentul a creat o legătură specială între cei prezenți: nu doar că publicul a ascultat poeziile, dar a și participat, trăind împreună vulnerabilitatea, frumusețea și autenticitatea fiecărui vers.
A urmat o sesiune de întrebări și discuții care a relaxat atmosfera și a făcut sala să vibreze de energie. S-a vorbit despre ideea unei noi filosofii numite „dancomanism”, despre cum poezia Cristinei Drăghici este pentru ea o ultima îmbrățișare oferită copiilor care nu vor citi niciodată versurile ei, despre faptul că nu există drum greșit dacă e al tău și despre singurătate – cum ea poate fi libertate, dar și apăsare dacă nu știi să o gestionezi.
Într-o seară ca aceasta, poezia a fost mai mult decât cuvinte: a fost un dialog sincer între suflete, o oglindă a lumii și o punte între generații. Am descoperit fragilitatea, curajul și frumusețea vieții. Fiecare poem a fost o invitație de a privi lumea cu mai multă înțelegere și empatie.
Și pentru că nu putem încheia altfel decât zâmbind, vă împărtășim un banc spus de Robert Șerban: „Moare un mare, mare scriitor. Ajunge el sus, sus, în al nouălea cer. Și cine îl întâmpină? Sfântul Petru: „Băi, Dumnezeule, dar de când te-aștept! Ești scriitorul meu preferat! În sfârșit ai ajuns, măi!”. Îl îmbrățișează de mai multe ori și continuă: „Pentru că sunt înnebunit după tine, îți fac o favoare pe care nu am mai făcut-o nimănui. Poți alege raiul sau iadul.” Merge scriitorul cu Sfântul Petru în iad, în fața porților, și vede un șir infinit de oameni, care stăteau și scriau. Se duc să vadă și raiul, în care scriitorul vede un șir infinit de oameni, care stăteau și scriau. „Alege, măi, alege!”, îi spune Sfântul Petru scriitorului. Confuz, scriitorul răspunde: „Sfinte, dar nu înțeleg de ce și unii și alții fac același lucru”. „Ah, am uitat să-ți spun”, intervine Sfântul Petru, „Pe ăștia din rai, îi și publicăm” și ne amintim versurile lui Dan Coman cu care proful nostru, moderatorul evenimentului, le-a citit la final:
cred în textele motivaționale, în terapia de cuplu,/ în deciziile inspectoratului școlar.
P.S. La sfârșit, redactorii Alecart i-au reproșat coordonatorului Alecart că nu organizează mai multe evenimente Zoon Poetikon, iar mulți dintre spectatorii din sală au plecat spre cortul FILIT ca să-și cumpere volumele invitaților discutate ieri.
*Ioana Bușaga este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
