Trei eleve de 14 ani descoperă că poezia contemporană nu e doar artă, ci un mod de a te regăsi. Jurnalele lor, scrise după Zoon Poetikon de la FILIT, surprind emoția primei întâlniri autentice cu poezia.
Pe 25 octombrie, la Zoon Poetikon, poezia a devenit un prilej de descoperire. Elevii din clasa a VIII-a C de la Colegiul Național Iași au participat, alături de colegii lor mai mari, la întâlnirea cu poeții Dan Coman, Robert Șerban și Cristina Drăghici – un moment care a transformat ascultarea în emoție și emoția în cuvinte.
La doar 14 ani, trei fete au simțit că poezia nu e un teritoriu al adulților, ci o limbă vie, în care se pot regăsi, se pot întreba și pot învăța să se asculte pe ele însele. Paginile de jurnal pe care le-au scris imediat după întâlnire poartă urmele acestei uimiri – tandre, sincere și pline de recunoștință pentru ceea ce poate face poezia: să-i apropie pe oameni de propriul lor adevăr.
Maria-Ekaterina Chirilă:
Dragă Jurnalule,
Astăzi am fost la Zoon Poetikon și totul a fost altfel. Până acum, la Întâlnirile Alecart din cadrul FILIT, am vorbit doar despre proză, dar astăzi poezia a fost în centrul atenției. Poeziile lui Dan Coman, Robert Șerban și Cristina Drăghici au fost ca niște ferestre deschise spre lumi foarte diferite. Deși unii spun că poeții se aseamănă, această întâlnire mi-a arătat cât de departe este adevărul de prejudecăți.
Dan Coman – pe care l-am mai ascultat și altădată – rămâne același: sincer, amuzant, apropiat. Robert Șerban, cu felul lui cald și plin de umor, pare mereu conectat la lumea modernă. Iar Cristina Drăghici m-a impresionat cel mai mult. Faptul că este și medic, și poetă m-a făcut să privesc altfel poezia – ca pe o punte între rațiune și vis, între real și imaginar.
Ascultând și discutând poezie, am simțit că totul se întoarce spre interior. Dacă proza vorbește despre lume, despre ceilalți, poezia vorbește despre tine, despre lucrurile ascunse în adâncul sufletului. Mi-am dat seama că de multe ori mi-e mai ușor să-i înțeleg pe cei din jur decât să mă înțeleg pe mine. Poezia îmi aduce aminte de mine însămi, de emoțiile pe care le uit în vâltoarea zilei.
Un gând spus de poeți mi-a rămas în minte: „Când am descoperit că cei din jurul meu sunt mai interesanți decât mine, am lăsat poezia și m-am apucat de proză.”
Am vorbit despre iubire – chiar și despre iubirile neîmplinite, care au rostul lor în formarea noastră –, despre amintiri, despre copilărie. Nu credeam că o singură întâlnire mă poate apropia atât de mult de poezie.
Scriind acum, la biroul meu, simt că am învățat ceva esențial: a scrie înseamnă să joci ping-pong cu tine și cu lumea.
Ioana Teodora Susanu:
Astăzi am fost la Zoon Poetikon, o Întâlnire Alecart care m-a făcut să descopăr poezia într-un fel nou. I-am ascultat pe Robert Șerban, Dan Coman și Cristina Drăghici, iar colegii mei mai mari au citit poezii create din versurile autorilor de pe scenă, ca niște colaje vii ale volumelor discutate.
Am înțeles atunci că fiecare vers poate fi o rază de lumină, că frumusețea se naște din suferință și că amintirea e o formă de supraviețuire. M-am simțit recunoscătoare pentru tot ce am și m-am gândit că, atunci când „moartea va lăsa flori în urma mea”, aș vrea să pășesc într-un spațiu liniștit, lăsându-le celor care mă iubesc amintirea mea ca o dâră de lumină.
M-a impresionat poezia Dariei, colega mea, despre felul în care oamenii își colorează realitatea pentru a o putea suporta. M-am regăsit în acea tendință de a transforma duritatea lumii în nuanțe suportabile.
O replică mi-a rămas întipărit: „Scriu pentru că sunt curios să aflu cine sunt.” Poate că scrisul e, de fapt, forma noastră de a ne vindeca, de a ne regăsi. După această întâlnire, am înțeles că poezia ne salvează – și că fiecare vis e o încercare de a descoperi cine suntem, așa cum spune Robert Șerban în poezia lui Căutare.
De aceea, abia aștept următorul Zoon Poetikon. Până atunci, mă apuc și eu de scris. Poezie.
Daria Sabine Graur:
Astăzi am fost la Zoon Poetikon. Au trecut câteva ore de când m-am întors acasă, dar încă simt că o parte din mine a rămas acolo. Poezia nu a fost doar citită – a fost deschisă, trăită, dezvelită de straturile ei până la miezul viu.
Pe drumul spre casă, în autobuz, mă uitam pe geam, în întuneric, cu gândul că nu voi mai trăi niciodată ziua asta. Mi-am amintit o replică a lui Dan Coman: „Amorțeala a ajuns starea de agregare a omului.” Așa m-am simțit și eu – amorțită de trecerea timpului și totuși vie prin amintirea acelor ore.
Citind volumul lui Dan Coman, Lipsa de greutate a lumii, care mi-a plăcut mult, m-a atins poemul Scrisoarea III, în care spune că retrăirea amintirilor poate fi o formă de abuz asupra propriei ființe. Mi-au plăcut și poemele Cristinei Drăghici și felul cald în care a vorbit. Faptul că este medic m-a impresionat. Și eu vreau să devin medic, poate chiar medic militar, iar discuția despre echilibrul dintre scris și salvarea vieților m-a făcut să înțeleg că nu trebuie să aleg între ele. Atunci când voi salva oameni, poezia nu va uita să mă salveze pe mine.
Nu-mi vine să închei. Simt că, odată ce pun punct, ziua asta devine trecut. Dar poate că, așa cum s-a spus la Zoon Poetikon, „Amintirea plăcerii e mai puternică decât plăcerea în sine.” Și poate că tocmai de aceea poezia rămâne.
Acum trebuie să mă culc, mâine dimineață mă întorc la proză, mâine mă întâlnesc cu Veronica D. Niculescu & Tracy Chevalier.
Un final cu un zâmbet și o amintire
Tot din ziua aceea a rămas o imagine care ne face și acum să zâmbim: Alma Muntenescu, colega celor trei autoare de jurnal, i-a cerut lui Dan Coman un autograf pe caietul ei de română. Pe una dintre pagini era chiar comentariul la o poezie de-a lui, din manual, pentru care luase nota 10. Poetul, amuzat și emoționat, a dorit să facă o fotografie acelui comentariu.
E greu de spus cine a fost mai impresionat – elevii de poetul care și-a recunoscut versurile între rândurile școlare, sau poetul de felul în care poezia lui ajunsese deja acolo, într-un caiet de clasa a VIII-a, locul unde se nasc primele texte adevărate, chiar dacă Evaluarea Națională bate la ușă :).
(Zilele următoare, pe Alecart, veți putea citi impresiile elevilor din clasa a XI-a filo, despre Zoon Poetikon și acele „poeme-colaj” de care scria mai sus, în pagina ei de jurnal, Ioana Susanu, poeme create din versurile celor trei poeți invitați – exerciții de sensibilitate și imaginație care au adus poezia și mai aproape de viață, și care ne arată că, așa cum ne spunea Emil Munteanu, moderatorul întâlnirii, poezia nu mai e a celor care au scris-o, ci a noastră, a cititorilor.)
Foto: Ioana Fînaru
