Cum ar trebui să treacă zilele? Ce gust să aibă diminețile?
câtă lumină în amiază? cât întuneric spre noapte?
Poeziile lui Emanuel Guralivu din volumul său În zori ca după un sfârșit de lume surprind într-un mod brutal, dar cu o delicatețe profund umană, sufletul nuanțat al omului de azi. Fiecare poem ascunde câte o noapte, o zi, un gest sau un element al realului ce înveșmântează trecutul în tonuri cenușii. Excesul de sinceritate și de frumusețe cu care ne întâmpină fiecare vers ne lasă mereu cu o imagine a memoriei, știrbită însă de noaptea care ne asurzește inimile. Există multe întrebări și dezamăgiri în existența omului nostru, iar ziua, prezența luminii, ce întruchipează realitatea, pare să dizolve trupurile abia trezite, creierele setate de supraviețuire. Când nopțile devin mai suportabile și întunericul se subțiază, amintirile se activează ca dintr-un loc în care timpul nu se scufundă. Sâmburele încă fraged se rostogolește în inimă, și din acel moment tot ceea ce înseamnă prezent se pierde în aerul dens al camerei – acolo unde nu există singurătate, ci doar o cale sigură prin care te poți întoarce la tine însuți. Umbrele amintirilor nu sunt pândite de nimeni, iar timpul pare să se dilate. Vocile înăbușite în lumina dimineții se estompează în tulpinile frânte ale cuvintelor nerostite, acolo unde doar tăcerea mai spune ceva. Noaptea devine un catalizator al sentimentelor puternice, care salvează parțial o parte din florile presate între filele vremii. Cu toate acestea, rămân multe cicatrici, și omul se vede iar umblând o noapte întreagă cu inimile țăndări, cu pieptul scobit, împins într-un vid din care nu mai reușește să scape. Noaptea continuă să fie martorul tăcut al tuturor gândurilor.
Și casa mângâiată de rouă și anii stinși prea repede
ce râu va plonja iar în văile sălbăticite din mine?
Sunt inimi înnodate, furtuni prea puternice pentru un suflet atât de fragil peste care privesc ochii bătrâni ai omului, ochii aceia maturi, dar care nu își mai doresc o lume mutilată de falsitate. Sunt mâini care reușesc doar să se apropie de partiturile timpului, dar care nu se vor mai putea ridica de pe straturile insomniace ale memoriei. Sunt lumini care aleargă pe pereți, surde și difuze, din care omul trebuie să fie din ce în ce mai rezistent. Sunt și zile din care se mai desprind câteva clipe de dragoste, câteva nuci pe care ar vrea să le culeagă, dar grădina e deja străină, și verdeața, suficient de tăioasă, cât să rănească liniștea amiezii. Tot ce îl leagă pe omul nostru sunt tensiunile dintre firea sa contemplativă și ceea ce îi oferă lumea din jurul său. Cele mai multe momente din viața sa sunt ca rădăcinile tocite de unele cuvinte amare, care sunt spuse numai ca să umple golul dintre faptele fără coajă și depărtarea împietrită.
Prins ca într-un viscol în
tăcerea ta mă mișc tot mai încet
numai așa vom supraviețui
soarele infuzează lucrurile/gândurile
lumina de mușețel
se strecoară în vârtejul nopții
ca o funie
pentru ca tu
să ajungi iar
la mine
Lumina de mușețel marchează răsăritul zorilor, unde luciditatea și amnezia nu există, trecutul și prezentul coexistă, vulnerabilitatea se preschimbă într-o formă de apărare și inima este acolo unde cade soarele. E acel spirit care își găsește forma în circuitul ambiguu și perisabil al zilei. E un spațiu efemer pe care și-l construiește din propriile emoții, din propria încercare de a supraviețui, în ciuda tristeții și a monotoniei. E omul care, în fața naturii, își află rostul și scapă din închisoarea obișnuinței.
Lumina zorilor devine ca un liant între om și ființa iubită, un pact secret cu liniștea freatică și promisiunea că umărul și gleznele ce imit luna nu se vor prinde de orele zimțate ale nopții. Doar atunci realitatea pătrunde în sufletul obosit al omului.
Am văzut orașul înghițit de rapiță
floarea ei crudă în zori
încâlcindu-se unele într-altele
stăteam pe versant și val după
val urca până la mine stăteam
pe versant când mi s-a strigat.
Există multe tăieturi pe petalele florilor pe care „le plantează” omul nostru în fiecare noapte, când întunericul e mai vlăguit. Când ai ignorat de prea multe ori floarea aceea acidulată, care continuă să ofilească crăpăturile uscate ale conștiinței. E ca și cum ai fi prins între contemplarea lumii și chemarea vieții. E momentul când, fiind pe versant, ești stăpânul sentimentelor tale, și gândurile se furișează strategic în nesiguranța propriei tale povești. E clipa când accepți inconștient că valul e poate vocea realității, vocea iubitei sau a propriei ființe care te smulge din pasivitatea unei liniști vâscoase. Astfel, memoria generează multă frumusețe și viața pare protejată în acel sâmbure ignifugat, unde universul trăit nu poate alimenta focul abia iscat.
Toracele meu ca un fluture imens
Mușcând întunericul
Între ele memoria scrijelind
Epiderma pulverizând geamurile
Inima amușind isterică torentul
Nu există o lume întregită în totalitate, și omul simte că trăiește cu adevărat numai la granița dintre ele. Toracele destramă orice mijloc prin care te poți salva din întunericul din tine, memoria rămâne un instrument greu și inaccesibil, iar inima nu își regăsește glasul când torentul realității provoacă, din nou, neplăcere. Timpul devine un personaj, în sine, în poemele lui Emanuel Guralivu, timpul care înjumătățește amintirile, care estompează intensitatea gândurilor și care îl face pe om să se îndepărteze din ce în ce mai mult de nucleul și axa propriei povești. E acel timp care se strecoară când te aștepți cel mai puțin și de multe ori este pus mereu sub semnul întrebării și al incertitudinii. Dar este și un timp ca o plasă de siguranță în care te poți odihni când șoseaua ocolește, lăsându-te în aer, fără aer sub cerul încrețit și vânăt.
Zorii ca după un sfârșit de lume se metamorfozează în figura unei mame epuizate după o noapte furtunoasă, dar care știe încă să își asculte fiul, adică omul. Sunt fragmente rupte dintr-un fel de zbucium interior și cioburi de durere care împărtășesc aceeași rană lăuntrică. E clipa când haosul se transformă în ordine și durerea în speranță. Liniile disparate ale existenței se contopesc, iar de acolo se naște reconcilierea și cântecul de leagăn ce îmblânzește.
Volumul lui Emanuel Guralivu conturează, în fond, acel sprint continuu al omului, acea agitație a vieții, a haitei urbane și dorința vie ca, după intensitatea zilei și a nopții, care te țin ca într-un sac, să găsești liniștea astmatică a străzilor în zori ca după un sfârșit de lume.
(*Cristiana GEORGESCU, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
