Boala unei lumi & zvonul libertății. Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina

Încadrată și constrânsă de tradiție, iubirea devine doar o simplă iluzie, se îmblânzește și este dominată de teama care ia forma respectului, fidelității, predestinării. Romanul lui Guzel Iahina este o odă a feminității, a puterii acesteia sau un edificiu pentru toate minunile și dramele vieții care se ascund tăcute în tainele unui suflet de femeie. Forța ce debordează în fiecare pagină se dezvoltă într-un spațiu îngust pentru ca, în cele din urmă, să irumpă în forma sa cea mai profundă, cea mai autentică.

Zuleiha, protagonista, este ea însăși o forță încă nedezlănțuită a naturii care a crescut și s-a format în casa soțului său Murtaza, cu treizeci de ani mai în vârstă, aflându-se mereu sub ascultarea acestuia și a soacrei, Strigoaica. Prezențele mistice sunt cele care preschimbă viața cotidiană într-un adevărat ritual. Așadar, dogmele sunt consecințele adaptării la un cadru ori sunt modalități de exprimare ale interiorității? Tânăra tătăroaica va purta pe parcursul romanului povara unui așa-zis blestem care se construiește în spațiul care pare să-i ofere confort, alinare, sprijin, dar care în realitate se fundamentează pe superstiții, pe credință oarbă, pe umilință și năpăstuire: Se spune că în codru rugăciunile nu au putere. Te rogi, nu te rogi, totuna-i, tot ai să pieri… Tu ce crezi, coboară Zuleiha vocea, există locuri pe pământ unde nu pătrunde ochiul lui Allah? Existența femeii stă inițial sub semnul supunerii totale, astfel că individualitatea ei e reprimată sub privirile mânioase, sub vorbele dojenitoare, sub personalitatea puternică a soțului și a soacrei care îi acaparează voința. O realitate care nu s-a schimbat de secole, o acceptare a condiției de femeie, o asociere a vieții cu suferința. În genere, suferința are două fețe distincte, dar suferința tinerei femei se află în stare latentă, monotonă, neschimbată: Muncește, Zuleiha, muncește! Cum zicea mama? Munca gonește tristețea. Of, mamă, tristețea mea nu ascultă de zicalele tale.

Tristețea se transformă în resemnare, iar realitatea se preschimbă pentru a convinge sinele de un anumit adevăr atunci când exteriorul este deja distrus (- Smirnă să stai, femeie! Și începe să o bată). Zuleiha pare amorțită în propriul corp, nu poate refuza nimic ce vine din afară și în ciuda oricărui efort, spiritul său este golit de substanță. După pierderea a patru copii, patru fete abia născute, tânăra femeie sau curca plouată, cum o numește soacra așteaptă îndurare din cer, dar și de pe pământ, fără a ști că îndurare nu există: Taci mereu, muto… Dacă s-ar purta cineva așa cu mine, l-aș omorî. Strigoaica, zgripțuroaica se ascunde sub chipul soacrei și pare un personaj etern, omniprezent, care o va urmări până la finalul romanului, instaurând în inima ei prezența morții, teroarea că prezicerile sumbre se îndeplinesc.

Zuleiha nu moare. Murtaza, da. La începutul instaurării regimului bolșevic în anii ’20-’30 oricine se opunea regimului lua drumul lung spre Siberia. Murtaza nu apucă să fie deportat deoarece este ucis în urma unei confruntări de către Ignatov, ofițer în Armata Roșie, devotat patriei, țelului bolșevic și reușitei. După aceasta, Zuleiha va rămâne în memoria comandantului viitoarei colonii în care va locui precum tătăroaica cu ochi verzi care a fost ucisă în ziua în care s-a dus și soțul rebel. Rămasă fără singurul aparent ajutor, bărbatul doar ale cărui palmă și pâine le cunoscuse, Zuleiha se reconstruiește datorită impulsului care o va ajuta să înainteze neîncetat: Yusuf. Alături de deportați asemenea ei, de diverse etnii, cu sau fără o vină precisă, dar toți dușmani ai poporului, își va construi o nouă identitate, va fi încercată de fiorul unei iubiri sincere, va învăța că viața oferă șanse imprevizibile, va cunoaște darul de a fi mamă, se va zbate să supraviețuiască, va învăța să rabde, să ierte, să piardă pentru a putea să se împărtășească din bucurii mărunte, toate smulse morții și partidului. În trenul plângerii se vor urca mulți, dar puțini vor răzbi și mai puțini vor fi cei care vor supraviețui scufundării bărcii Clara ce avea să îi conducă pe dealul pietros al unei Siberii înghețate. Boală, durere, neajunsuri, pierdere, toate acestea vor constitui esența cărții. În fundal: un timp istoric ieșit din țâțâni, profund cangrenat, în care trădarea, interesul personal și mizeria morală par aproape omniprezente.

Tu nu ești în stare nici să lovești, nici să omori, nici să iubești. Răutatea doarme adânc în tine și n-o să se trezească. Cum să trăiești fără răutate? Nu, n-o să trăiești niciodată de-adevăratelea.

Personajele lui Guzel Iahina sunt colorate, trăiesc și aspiră spre evadare, visează libertatea. Lui Ignatov i se cere să devină comandantul grupului de deportați, să conducă contrarevoluționarii, dușmanii poporului în călătoria fără sfârșit. Din conducător va sfârși prin a fi parte dintr-o comunitate unită de aceleași năzuințe, neajunsuri și poveri, călăul devenit victimă. După călătoria cu trenul, urmează încă un drum cu barca pentru a ajunge pe tărâmul înghețat, uitat de lume, care doar pentru o mică parte, puținii supraviețuitori, va reprezenta un nou început. Orice formă superficială, artificială pe care o poate îmbrăca credința este abandonată, căci nici Alah, nici Dumnezeu nu par a auzi strigătul acestor oameni, iar resorturile existențiale se schimbă sau, mai bine-zis, sunt dezvăluite în pădurile sălbatice unde refugiații vor ajunge. Se poate spune că în mijlocul sălbăticiei se formează în primă fază o imitație a societății primitive, ca mai apoi să putem vorbi de o societate de sine-stătătoare pe care oamenii aceștia distruși, „lepra” noii societăți, o formează.

A început să se roage mai rar și mai zorit, printre alte treburi. Îi era groază să recunoască faptul că i s-a cuibărit în minte un gînd păcătos, monstruos: dacă Preaînaltul este atît de ocupat cu altele, încît a uitat de ei – de treizeci de oameni flămînzi şi zdrenţuiţi în adîncul pădurilor siberiene?

Profesorul Leibe, Isabella, Ikonnikov, Konstantin Arnoldovici sunt întruchipări ale omului care crede în progres, în cultură, în frumusețe, în bine. Gorelov este insul însetat de avut, de conducere, vânător de suflete și călău. Ignatov sau Ivan ar putea fi perceput ca o entitate aflată de partea răului, dar, de fapt, se dovedește un om al principiilor, iar devotamentul său inițial față de partid se va manifesta ca o disponibilitate spre latura umană, căci va trebui să își asume rolul de mântuitor, de salvator al coloniei de pe malul Angarei. Colonia va crește sub forța interioară a  acestor oameni determinați și muncitori, iar timpul va trece. Izolați în propriul spațiu, aproape uitați de autorități, se vor simți adesea ca o parte fragmentată dintr-un întreg uriaș, de necuprins. Zuleiha va suferi transformări majore, va depăși condiția de vânat pentru a și-o însuși pe cea de vânătoare pricepută, respectată pentru voința de a-și crește copilul, dar și de a supraviețui. O doare spinarea. Zuleiha pune trupșorul  scuturat de plâns pe prici și se așază lângă el. Își lasă capul pe genunchi, își acoperă urechile, dar nu se mai face liniște- plânsetul copilului parcă i s-a cuibărit în cap. Mama și copilul constituie repere unul pentru celălalt: mama își descoperă puterea interioară după ce își simte pruncul la piept și se obișnuiește cu prezența lui care i se părea ireală, iar băiatul se va dezvolta în concordanță cu tot ce îi oferă aceasta, într-o dependență care nu anulează însă răzvrătirea.

De-aia-s date sentimentele, ca să se-aprindă omul. Dacă nu-s sentimente, dacă s-au stins, ce să mai ții cărbunii reci?

Aflată la răscruce de drumuri între două iubiri, cea a femeii și cea a mamei, va uita de sine pentru sine, altfel spus, Ignatov este îndepărtat pentru Iusuf: Când ochii li se întâlneau uneori, simțea din nou în burtă valul acela fierbinte și își ferea imediat privirea. Zuleiha și Yusuf, suflet și prelungirea lumească a acestuia în fiul ei, se vor despărți în final, întrucât tânărul trebuie să își urmeze propriul destin după ce va primi o nouă identitate, din fiul culacului devenind în acte fiul ofițerului, Iosif. Finalul aduce cele două lumi  împreună, pare a exista speranță, iar omul (sau umanitatea) are o nouă șansă. Brusc, toată tensiunea de pe parcursul romanului se dizolvă, rămâne doar mierea, doar posibilitatea și simțământul împlinirii într-o toamnă a vieții modelată de vântul siberian.

Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormânt. sau  Zuleiha deschide ochii. O rază de soare străbate prin pânza uzată a perdelei.

Reconfortant, proaspăt, puternic, captivant, astfel se prezintă romanul lui Guzel Iahina. Nu este o carte a tipologiilor, a unei vieți individuale, ci, dimpotrivă, o pledoarie pentru viață și frumusețea ei, gravitând în jurul ideii de pierdere întru regăsire. Fără îndoială, este romanul unei femei, dar, mai mult, este o analiză detaliată a sufletului uman și o dovadă incontestabilă a forței create ca să creeze la rândul ei doar în condițiile în care îndepărtează vălul de ceață, doar atunci când deschide ochii. Nu în ultimul rând, e un document despre realitatea unui timp, a unei epoci și despre șansa omului de a supraviețui exclusiv prin gesturi mărunte, dar care dau măsura a ceea ce este cu adevărat.

 

*Amalia Carciuc este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din ALECART 20.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.