asta nu înseamnă/ nimic-decât în poezie unde/ la fel ca-n radiografiile mele/ bolile arată frumos și sunt luminoase.
O lume construită din păpădii & vată de zahăr. Bolnav și îndrăgostit, îți ridici privirea și găsești puterea să simți pe cerul gurii, lipite ca niște pufuleți, stelele. Există frumusețe și suferință, ceva dureros și simplu care atinge extremitățile pulsatile ale frumuseții prin poezie – nu mai caut decât/ un alt fel de liniște/ pe care nu mi-a dat-o/ niciodată poezia/ poate doar câteodată/ muzica mâna ei rece/ încercând să încălzească/ mâna mea caldă tremurând/ frisoanele ți-am zis/ e din cauză că sunt fericit/ o să treacă. Nu rămâne decât firescul pe care începi să dorești (pentru că altfel nu se poate) să-l accepți: o lumină blândă ce urcă și se agață de versuri și de spațiile libere, care te obligă să accepți că nu vei înțelege nimic din această viață. E o lume pentru care nu mai există vreo așteptare, clădiri neduse până la capăt/ același lucru s-ar putea spune și despre vise; o rătăcire într-un gol care nu epuizează totul, ce îngreunează potrivirea și amăgirea că te poți alinia chiar și atunci când nu ai la ce, când nu există o formă, o iubire, o liniște pentru tine, o iluzie atotcuprinzătoare. Când devine inutil să bâjbâi, fără măcar să știi ce cauți, poezia te ajută să numești – la început doar să așterni gândurile, iar în final, să ordonezi tot ceea nu vei înțelege, de fapt, niciodată. Adrian Diniș închide/surprinde o existență fragilă și simplă, pentru care merită să supraviețuiești rătăcind prin poezie – ultimul gram de lumină cu o forță incredibilă de a înfrumuseța totul atunci când realitatea de porțelan se sparge în mii de bucăți și încerci a o reconstrui, a o lipi la loc. E vorba de un om singur de aproape 30 de ani/ (…) Iarna scrie pe geamuri aburit, printre flori de gheață,/ face o față zâmbitoare și o inimă, după care șterge tot.
nu știu ce mai caut în lumea asta,/ dar mai ales nu știu ce mai caută lumea în mine
Pendularea între încercarea de a stoarce fericire din simplitatea de a trăi și cea de a cunoaște și a pătrunde sub toate rotițele vieții își găsește echilibrul în sentimentul rătăcirii. Senzația pe care am avut-o citind volumul lui Adrian Diniș este aceea că nu vei ști niciodată spre care poli vor fi atrase trăirile, că, oricât de mult se va îndrepta, fie spre o fericire dureroasă, fie spre o tristețe fermecătoare, vei rămâne la fel de apropiat de neștire. nu mă mai gândesc/ la nimic/ sau cel puțin asta încerc. Neputința de a te potrivi unei lumi, de a te lăsa dominat și măcinat de orice ar putea fi numit oricum, însă nu realitate, așteaptă momente de zbucium, așteaptă să ardă totul. Trăind permanent starea de alertă, s-ar putea să mimezi normalitatea involuntar, consolat de gândul că e atât de sigură nesiguranța. Trădarea se instalează în liniștea percepției unui prezent la care nu participi, oricât de mult ți-ai dori să explodezi. în ultimul timp mă gândesc/ tot mai des la viața mea/ ca la un banc sec/ pe care nu-l mai înțeleg/ atunci de ce râd laolaltă cu ei/ de ce râd ca un nebun/ aproape sufocându-mă. Este începutul unei imposibilități de a mai reacționa în vreun fel, inerția propriului cutremur ce își pregătește terenul.
expansiunea universului-/ rețeaua de filamente din tristețea asta/ înconjurată de materie întunecată/ continuă să crească
Tristețea se adună ca într-un cocon din care va ieși un fluture antrenat într-un joc mecanic al admirației, o reacție încăpățânată de a găsi frumusețea, ultima șansă de a fi prezent într-o lume din care nu se mai poate desprinde nimic. Tot prost și fericit. pentru că știam că de acum/ nimic nu va mai fi bine. Toată această țesătură de tristețe, de singurătate, de zbucium, de neliniște își găsește refugiul în ideea de a crede în ceva. Pentru ca lucrurile să nu mai apară atât de distrugătoare, pentru ca tu să nu mai răsfrângi în interior imagini și să devii autodistrugător. creieri făcuți tocăniță. Într-un moment când apare speranța că ai putea supraviețui realității exterioare, viața toată se strânge în tine. Și nu vei ști niciodată ce e mai rău. Sau mai bine. PRINTRE EI. stau printre ei/ și mă gândesc la mine-/ ca la un cutremur/ pe care nu-l simte nimeni/ deși paharele se mișcă. Începi să te simți defect, iar vina devine imposibil de a (mai) fi distribuită. Prins într-o existență atât de fragilă, fără coordonate și puncte de sprijin sau de orientare, vina pare să nu mai existe. și tăcerea mea va dura ani de zile până să fie auzită.
și cuvintele au spus sunt doar frumoase/ nu dor pentru că nu sunt reale sunt păpădii/ sufli și dispar și un câmp de păpădii care zboară/ și mulți spun că există iadul mai mulți spun/ că nu există nimic eu am văzut iadul frumos/ acolo frumusețea era făcută doar ca să doară
În volumul lui Adrian Diniș, dragostea este invincibilă, ea nu dispare nici după cele mai mari rătăciri; aceasta rămâne una dintre axele ce susține supraviețuirea. E o dragoste care nu te ajută doar să deosebești ciupercile bune de cele otrăvitoare, ci ea înglobează nimicnicia lumii. dacă un asteroid ar lovi pământul/ ar mai supraviețui gândacii, șobolanii/ și dragostea mea. Iubirea este cea care supraviețuiește, cu și prin tine, chiar și atunci când crezi că ești deja terminat/ fără să fi început vreodată cu adevărat. Te ține viu chiar și când devine pustiitoare, când se transformă în suflu distrugător. eu n-aș face rău/ decât unei muște/ decât dac-o iubesc.
Toate zborurile au fost anulate este un reminder al bucuriei de a trăi, de a găsi puterea să lași viața să curgă și să se retragă. Și să mă bucur cât mai mult de toate astea. Aș sintetiza volumul într-o replică deloc liniștitoare, ci pulsând de fascinație și resemnare: Aia e! Dureros de frumos!
Poezia lui Adrian Diniș e salvatoare în fața rătăcirilor, în fața bolii, a tuturor încercărilor de a înțelege ceva din golul imens care ne învelește – ocrotitor sau tăios; ea salvează până și dragostea cu care la un moment dat ai crezut că nu mai poți face nimic bun. Nu e nimic spectaculos nici să mori./ Uneori este. Poate că Adrian Diniș a trăit mai mult decât noi toți la un loc. la revedere./ data viitoare o să facem praf lumea/ (…) la fel cum alții aruncau/ cu ouă spre public/ noi vom arunca în toți cu frumusețea.
P.S.: Citind volumul lui Adrian Diniș în paralel cu cel al lui Andrei Novac, Prin închisori și prin libertate, am sesizat o anumită apropiere dată de atmosferă, de imagine fragilă a unei lumi față de care este greu să îți stabilești o poziție. Dar poezia lui Diniș e o rană care se vindecă sfios în sufletul meu.
*Denisa Grădinaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
