Copiii ar trebui să iasă din școală plini de energie, de idei, de prieteni, și nu obosiți de teme, de profesori depășiți care le-au tot spus ce să facă, nu de ce să facă.
Ce aș păstra din școala românească e o întrebare foarte grea. E ca și cum te întrebi ce ai schimba la un om vârstnic, încăpățânat, căruia nimănui nu-i dă vreo șansa de schimbare. Și atunci trebuie să îl accepți așa cum e și să-i vezi părțile bune. Ei bine, eu aș păstra:
- Responsabilitatea față de meserie a profesorilor trecuți de vârsta a doua – știu, mulți sunt depășiți de realitatea din afară, însă felul în care își înțeleg ei rostul la clasă e greu de găsit la profesorii tineri. E asumarea a ceea ce faci și a ceea ce știi că faci, nu doar să faci.
- Proiectele Comenius, Erasmus și orice alt proiect european prin care copiii pot să intre în contact cu elevi, sisteme, modalități diferite de gândire și organizare. E o ușă deschisă în tot acest sistem închis care te aruncă după școală să te descurci cum poți, cu ce știi să faci, nu cu ce ar fi trebuit să știi că faci, să-ți asumi. Poate și pentru profesorii români aceste schimburi de experiență, cum sunt ele re-numite, se transformă în niște semne de întrebare și în niște pași către altceva. Ce-i drept, pentru unii acest altceva e de fapt schimbarea… la față a propriei meserii.
- Aș păstra și aș încuraja grupurile de voluntari care se formează tot mai mult în jurul și în afara sistemului pentru a face o schimbare, pentru ca toți copiii să aibă o șansă. Vorbim de școala de la sat, adevărata realitate a sistemului nostru de învățământ, uitată întotdeauna la porțile marilor colegii naționale.
Ce aș schimba? Nevoia de schimbare a fost înțeleasă mai întâi de părinți și nu de profesori, ciudat, căci și ei sunt, la rândul lor, părinți. Goana acestora după grădinițe particulare, schimbări de domicilii plătite pentru a putea să-și dea copilul la o scoală mai bună, tot mai multele scandaluri în presă cu profesori care maltratează verbal sau fizic copiii sunt cel mai evident semnal de alarma că școala românească e în declin. Voi răspunde la întrebarea aceasta altfel, ce mi-aș dori pentru copiii mei/ ai altora de la școală:
- Profesori competitivi, bine angrenați în lumea socială, care să fie evaluați periodic; până la urmă și profesorii trebuie să înțeleagă că au un job, cu șefi, și că și-ar putea pierde locul de muncă dacă nu dau randament. Nu vorbesc despre inspecții sau formări continue, ci despre adevărata competitivitate pe piața locurilor de muncă.
- Egalitatea de șanse, indiferent de mediul din care provin. Nici măcar acei copii de la sat sau părinții lor nu conștientizează că educația e singura lor șansă pentru o viață mai bună. Și e nevoie de oameni care să le spună și să pună în aplicare asta.
- Mi-aș mai dori pentru copiii mei o școală în care să meargă cu drag: să facă sport cum se cuvine, în săli de sport sigure și bine amenajate, să mănânce de prânz în cantine sănătoase, să lege prietenii cu tineri mai informați decât am fost noi la timpul nostru, să facă voluntariat, să înțeleagă astfel cât de mult pot face în societate cu foarte puțin. Să iasă din școală plini de energie, de idei, de prieteni, și nu obosiți de teme, de profesori depășiți care le-au tot spus ce să facă, nu de ce să facă.
Anamaria Blanaru, colaboratoare Alecart, a absolvit Facultatea de Litere, UAIC, este doctor în filologie. După facultate, a obținut un post de profesor într-o localitate mărginașă a județului Suceava, deși a avut nota 10 la Examenul de Titularizare. În prezent, locuiește în București, unde lucrează într-o companie multinațională.
